Am cunoscut-o pe Elena Solunca pe la mijlocul anilor ‘90. Prima impresie a fost cu totul deosebită, fiind marcat de remarcabila ei capacitate de a trece cu o uimitoare ușurință prin cele mai diferite subiecte discutate. Am înțeles atunci că orice temă, orice abordare a unui subiect, chiar și filosofic, depinde de capacitatea vorbitorului de a sintetiza explicativ noțiunea dezbătută.
Pentru prima dată, datorită doamnei Solunca, filosofia nu mi-a mai părut a fi o neîntreruptă înșiruire de axiome enigmatice, care refuză pătimaș să se lase explicate într-o altă terminologie. Citind filosofie, chiar dacă îmi însușeam cunoașterea teoretică, mă gândeam că mi-ar fi imposibil să povestesc cuiva tot ceea ce aflam prin acele cărți, pe care le vedeam ca o artă abstractă, nebuloasă și impracticabilă la nivelul unei elementare experiențe de viață. Din acest motiv, întâlnirea cu doamna Solunca a fost pentru mine esențială, deschizându-mi drumul către conștientizarea ideii că există o explicație și o logică în tot ceea ce mintea omenească poată să definească drept normă, în dorința de a consemna tot ceea ce ne interesează sau ne preocupă.
Credeam, influențat de multe dintre curentele actuale de gândire, că ruptura dintre filosofie și teologie este definitivă. Se părea că prin obsesia unui modernism cu orice preț, care accentuează unilateral doar componenta secularizantă a ...
English (US) ·